La pomul lăudat sau Hanu’ Berarilor…(Casa Bucur)

…deschis cu oarece surle şi trâmbiţe. Încercat de noi câteva săptămâni la rând, pentru că dă bine meniul acela de 22,4 ron. Ei bine, nu a existat moment în care să nu lipsească ceva de la meniu: ba o salată, ba o chiflă, ba crutoanele de la … supa de legume cu….da, da, da, … CRUTOANE…

Anyway, total lipsă de profesionalism! Părerea mea!

De week-end. Poiana Brasov noaptea

Sâmbătă. Domestic work. Adică şmotru. Bleah!! Mult praf în Bucureşti. Şi deseara avem meeting cu finii (:P). Cafele multe / ceai verde. Ştiaţi cât de tare e "Nu te supăra frate"? Dar filmul "The Proposal"?

Plecam spre casă. Dar cine nu are chef de aer curat? So that, ora 23.30, direcţia Poiana Braşov. Să respirăm aer curat şi să ne bucurăm de un drum surprinzător de liber, de o vreme superbă şi de o panoramă limpede asupra Braşovului, undeva pe la ora 3 noaptea. Şi de o staţiune aerisită, unde iarna nu te lasă poliţia să intri, că e supraaglomerată.

Superb drumul prin pădure. Faza lungă şi multe frunze, că doar e toamnă. Şi 2 vulpi rătăcite. No photos available. Aparatul a rămas la domiciliu. Nu a ştiut că "suntem plecaţi de-acasă"...

Date tehnice:

1. centura Ploieşti semnalizată execrabil noaptea. Foarte execrabil dacă pot spune asta. La fel ca cele 2 poduri care sunt efectiv (a la sandra stoicescu, deh...) rupte!

2. Braşovul se individualiza printr-o semnalizare deosebită a obiectivelor turistice. De când au inaugurat ocolitoarea....cam stampa... Lăudabil că au înlocuit semnele cu ... oameni! Pentru că, de la giratoriul de la intrare, accesul e interzis. Se lucrează! Good job!

Mulţumim bancpost (da, cu literă mică!!) care, a nu ştiu câta oară ne face vacanţa "frumoasă". Am căutat ceva bani la benzinăria de la Timiş, să achităm benzina! Din păcate, cu plasticul de la bancp(r)ost nu s-a putut plăti (mentenanţa???). Şi nici nu se poate utiliza în caz de ... urgenţă!

Câmpulung Muşcel - Transfăgărăşan - Sâmbăta de Sus

Ca să nu ramânem în urmă cu plimbările pe anul acesta, am pornit din loc, sâmbătă, 3 octombrie, către Mănăstirea Sâmbăta. Cum nu ştiam ce ne pregăteşte vremea, am stabilit ca traseu itinerariul Bucureşti – Piteşti-Curtea de Argeş-Lacul Vidraru-Bâlea- Cârţişoara-Făgăraş-Sâmbăta (ziua 1), Râşnov-Bran-Rucăr-Câmpulung Muşcel-Piteşti-Bucureşti (ziua 2). Dar pentru ca socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, sâmbătă dimineaţa toamna şi-a intrat în drepturi, cel puţin în sudul ţării, debutând cu o vreme mohorâtă şi o ploaie abundentă care ne-a ţinut conectaţi la trafic până la Piteşti.

Deci, din motive întemeiate, bazate pe factorul meteorologic, am inversat „zilele” de abordare ale traseului şi...nu am regretat.

După ce am trecut în viteză pe lângă Piteşti, ne-am bazat prea mult pe GPS (deh, tehnologia!!) pentru a ajunge la Goleşti, unde este amenajat un superb muzeu al satului, în aer liber, în jurul conacului de la Goleşti, loc în care Tudor Vladimirescu a fost capturat de eterişti. Şi, pentru că nu am reuşit să ajungem, promitem că următoarea ieşire se va realiza prin Topoloveni, de unde, vom ajunge cu siguranţă şi fără mijloace tehnologice moderne la muzeu. De vizitat în zonă şi conacul Brătienilor de la Florica şi, dacă vă nimeriţi prin zonă în timpul campaniei de toamnă, nu ezitaţi să gustaţi din faimoasele mere de Domneşti şi de Voineşti.

Deci, de la Piteşti, am apucat voiniceşte pe drumul către Câmpulung-Muşcel, pe numele lui adevărat E 574. Nu vă entuziasmaţi, calitatea lui până la prima capitală a Ţării Româneşti e ... vălurită, cu gropi, adevărate capcane acoperite cu apă, pe timp de ploaie. Peisajul se schimbă treptat, dealurile încep uşor să se înalţe din ce în ce mai mult, că doar ne aflăm în Muşcelele Argeşului, atingând altitudinea de 1104 metri în Măgura Măţău.

Înainte de a intra în oraşul propriu-zis, observăm pe dreapta ruinele castrului roman de la Jidava, cel mai important fort de apărare de pe Limes Transalutanus, având rolul de a controla drumul ce trecea prin Pasul Bran. A fost construit în timpul împăraţilor Commodus şi Septimius Severus, fiind singurul castru de piatră de pe Limes Transalutanus.

La intrarea în Câmpulung, pe dreapta, facem prima oprire, la Mănăstirea Negru-Vodă. Da, cel care a descălecat „pe Argeş în jos, pe un mal frumos”, pentru a pune bazele aici primului stat feudal românesc. Mănăstirea datează din secolul 13, iar în naos se poate vedea mormântul lui Nicolae Alexandru Basarab, urmaşul lui Basarab I, vestit pentru gloriasa victorie obţinută în 1330 la Posada, împotriva lui Carol Robert de Anjou. Lespedea este cea mai veche de acest fel din România şi constituie unul din principalele documente care atestă calitatea de reşedinţă domnească a Câmpulungului.

De remarcat incinta fortificată, precum şi porţile masive, care poartă urmele atacurilor petrecute de-a lungul timpului. Nu rataţi biserica Bolniţei, undeva în spatele bisericii mari, utilizată preponderent pe timp de molimă.

Străzile din Câmpulung-Muşcel au o calitate bună spre excepţional şi sunt rodul probabil al calităţilor de gospodar ale unui primar destoinic. Trebuie menţionat faptul că oraşul deţine un aer cosmopolit, chiar dacă uşor provincial, dar cu un farmec aparte, completat şi de nenumăratele monumente istorice sau de casele construite cu bun gust, în purul stil românesc, care au aparţinut personalităţilor locale (Dan Barbilian, alias Ion Barbu, D.I. Berechet, tenorul Nicolae Leonard, George Topârceanu şi mulţi alţii, cărora promitem să le acordăm atenţia cuvenită într-un articol separat). Nu trebuie uitat faptul că primul document scris în limba română a fost expediat de aici, în 1521, de către judele Neacşu către judele Braşovului, Hans Benckner.

Imediat ce părăsim Mănăstirea Negru Vodă, intrăm în sensul giratoriu, de unde avem prilejul de a admira, pe partea dreaptă, Colegiul Naţional Dinicu Golescu, cu o arhitectură deosebită, la subsolul căruia este amenajată o staţie seismică. Sună interesant, nu-i aşa?

Cu greu găsim un loc de parcare undeva în centru. Se pare că nu numai Bucureştiul este aglomerat... Şi, de aici, admirăm faimosul „Marele Hotel Regal”, inaugurat de însuşi Carol I, iar peste drum, încastrată în zidul unei case, Crucea Jurământului (secolul 17), cruce la care judele oraşului şi pârgarii (consilierii săi) trebuiau să jure că vor respecta privilegiile de autonomie ale oraşului şi că vor lupta pentru apărarea drepturilor orăşenilor, drepturi foarte însemnate, mai ales că localitatea era situată la graniţa (deci vămile constituiau o parte importantă a judeţului) dintre Transilvania şi Ţara Românească.

Pe dreapta, se află Biserica Catolică Bărăţia, vechi monument al oraşului, care adăposteşte lespedea funerară a întemeietorului oraşului, Laurenţiu de Longocampo, cavaler teuton stabilit aici pe la 1290. Iar dacă vă întrebaţi vreodată de ce „câmpulung”, ei bine, teritoriul administrativ al oraşului este îngust şi lung, având pe distanţa nord-sud aproximativ 15 km.

Ne îndreptăm agale pe faimosul loc de promenadă, Bulevardul Pardon, care îşi trage numele de la ... scuza adresată de plimbăreţi atunci când se călcau pe bombeuri. Aşa de mulţi erau, mai ales în perioada verii, cand se întorceau tinerii de la studiu... Trecem pe lângă Grădina Mersi – unde doamnele care primeau un loc pe o bancă adresau acest cuvânt de mulţumire domnilor politicoşi – la a cărei intrare era instalat un barometru de unde localnicii aflau cum va fi vremea. Nu ratăm atelierul meşterului pălărier Măgeanu, faimos în „Titanic Vals” al lui Tudor Muşatescu. Şi, dacă nu aţi vazut piesa, v-o recomandăm cu căldură. O să râdeţi extrem de mult...

De remarcat şi arhitectura locală. Casele sunt aliniate la bulevard, unde vadul comercial era mai mare, la parter aflându-se (în trecut, evident...) atelierele şi magazinele, iar la etaj, locuinţa...patronului.

Lăsăm în urmă oraşul cufundat în liniştea ploii şi ne îndreptăm către culoarul Rucăr-Bran. Oprim la Mausoleul Mateiaş, închinat eroilor din primul război mondial, construit din calcar de Albeşti, de către constructorul italian de Nicolo, după planurile arhitectului Berechet. Muzeul adăposteşte una din cele 3 diorame existente în muzeele din România (celelalte aflându-se la Muzeul Militar din Bucureşti şi la Muzeul de Istorie din Suceava – Sala Tronului).

Urmează un paragraf dedicat unui mare Om (şi am întâlnit destui în această excursie, semn bun!!). Un om modest, pentru care calcarul de Albeşti al muzeului este inestimabil. Un om pentru care munţii din jurul Rucărului şi al Dâmbovicioarei adăpostesc încă osemintele eroilor. Un om care şi-a întrerupt discursul pentru a hrăni o căţea care ne adulmeca din prag, curioasă – căţeaua mausoleului – din pâinea lui (nu din resturi) şi care a simţit nevoia să ne răspundă privirilor noastre curioase cu un simplu: „Are pui....”. Un bugetar ... hulit, ca mulţi alţii, de o societate nedreaptă, pentru că el nu produce. Pentru că, la noi, capitalismul sălbatic a schimbat unitatea de măsură a valorii în kilograme şi roni. Pentru că, la noi, cultura valorează prea puţin. Uneori nimic...

Dragi cititori...dacă vreţi să vă încărcaţi sufletul, mergeţi la Mateiaş şi provocaţi-l pe domnul Hada la o incursiune în istorie şi veţi cunoaşte un altfel de ghid....un ghid pe cale de dispariţie. Şi, chiar dacă este profersor de geografie, istoria este pasiunea domniei sale. Puneţi întrebări şi nu aşteptaţi o expunere searbădă, clasică, a unui ghid. Şi, dacă tot treceţi prin zonă, luaţi cu voi ceva de mâncare pentru căţeluşa mausoleului. Va aprecia, cu siguranţă, acest lucru. Şi, dacă nu vă prisosesc cei 3 lei cât costă intrarea la muzeu, puteţi duce, măcar o sticlă cu apă pentru ghidul vostru, care vă aşteaptă acolo 8 ore pe zi. MERITĂ! Mulţumim, domnule Hada!

Lăsăm în urmă Mateiaşul şi traversăm culmea dincolo de care se deschide în faţa noastră depresiunea tectonică Podul Dâmboviţei. Nu după mult timp, facem stânga, către Peştera Dambovicioara. Starea drumului se schimbă vizibil. Profităm de faptul că timpul este ploios şi trecem pe lângă vestita barieră de acces în chei, fără ca nimeni să ne taxeze. Acest aspect nu ne scuteste de privelistea dezolantă pe care porcus turisticus a lasat-o pe pajişti. Distingem, totuşi, crestele calcaroase, fâneţele de un verde superb, toate cufundate într-o linişte adâncă.


Trecem rapid pe lângă Peştera Dâmbovicioara, îndreptându-ne către Cheile şi Cabana Brusturet. Deja drumul devine off-road, iar daca mai apuc sa dau şi a doua treaptă de viteză, mă declar mai mult decât satisfăcut. Frumuseţea peisajelor este invers proporţională cu starea drumului.

La Brusturet...linişte deplină. Şi în acea linişte, am mâncat cel mai bun bulz ciobănesc din viaţa noastră, acompaniat de o pastramă de porc delicioasă.

Promitem că vom mai reveni aici, dar numai după asfaltarea drumului (licitaţia a fost deja organizată), chiar şi numai pentru delicioasele preparate culinare.

La întoarcere vizităm peştera şi nu avem cum sa nu remarcăm prostul gust care a nascut clădirea oribilă de lângă intrare. Ne-au lipsit acei copii care ne erau ghizi şi care ne îndrumau cu binecunoscutele „Atenţie la cap! Dacă daţi cu capul, sună a gol!”. Am plecat de acolo cu un gust amar, mai săraci decât am ajuns...

Reintrăm în şoseaua principală, trecem rapid pe lângă Branul invadat de turişti. Ratăm de puţin drumul către Poiana Mărului, dar continuăm pe alternativa Codlea – Vlădeni – Făgăraş, un sector de drum impecabil.
Ajungem seara la Sâmbăta de Sus, unde gazdele de la Pensiunea Emma sunt foarte primitoare, deşi în camera noastră un calorifer se încăpăţânează să funcţioneze, cu toata bunăvoinţa mecanicului. Cost total al cazării: 100 ron (fără mic dejun).

Dimineaţa asistăm la slujba de la mănăstire, ne încărcăm bateriile şi pornim către Transfăgărăşan. Regretăm faptul că nu putem vizita Herghelia de la Sâmbăta, iar caii lipiţani îi admirăm doar pe panoul de la poartă. O minte luminată a decis vizitarea hergheliei doar cu programare şi numai de luni până vineri...Dacă în secolul 21 noţiunea de turism de week-end ne e străină sau se rezumă doar la grătare sau valea Prahovei, atunci înseamnă că despre noţiuni precum turismul pentru wellness sau slow-food nu putem discuta prea curând...

Facem un popas la Cârţişoara, la casa lui badea Cârţan, un mare român, despre care doamna de la muzeu ne-a vorbit într-un stil aparte, cum rar mai vezi astăzi. Tariful de intrare este 3 lei / persoană.

Drumul până la Bâlea Cascadă este foarte bun, ca de altfel până la tunelul de la cota 2034. Facem un scurt popas la cascadă, dar aceasta se încăpăţânează să ni se arate, având un aliat de nădejde în ceaţă.

Reuşim şi spargem norul de ceaţă şi ajungem la Bâlea Lac pe o vreme superbă.

Ignorăm ţigănia comercială de acolo, achităm cei 3 lei – taxă de parcare (deşi pe bilet e menţionată...taxa de campare!...) Ne bucurăm de inundaţia de soare din căldarea Bâlei pentru vreo 15 minute, deoarece nici ceaţa nu a rămas la Bâlea Cascadă...

Intrăm în tunelul lung de aproximativ 880 de metri, cândva iluminat. Proiectoarele îşi fac treaba cu prisosinţă, avertizându-ne din timp asupra eventualelor obstacole. Pe versantul argeşean...soareeeeeeeeeeeee!!! Iar cascada Capra ne înviorează cu ai săi picuri. Nu ne mai dam duşi, iar aparatele foto funcţionează în continuu.

Ne lăsăm furaţi de peisaj până la următoarea oprire, Lacul Vidraru, unde aglomeraţia este la ea acasă. Admirăm peisajul de toamnă absolut superb şi coborâm mai departe, cu destulă atenţie, atât la stâncile căzute pe carosabil, cât şi la gropile care, de la baraj în aval, devin din ce în ce mai numeroase.

Nu pierdem ocazia de a mai cunoaşte un alt mare om, sus, la Cetatea Poienari, un alt bugetar care parcurge zilnic, pe soare, ploaie, vânt sau zăpadă cele 1480 de trepte, atât cât are un urcuş de la bază şi până sus. Dacă vă îmaginaţi că salariul său este prea mare pentru ceea ce „produce”, omul şi-a făcut mea culpa cu un aer mucalit: „Probabil că salariul e aşa de mic, pentru că am bonus accesul la fitness...” Tariful de vizitare este de 3 lei / persoană, iar priveliştea care se deschide pe valea Argeşului este magnifică. La fel ca şi foamea pe care am resimţit-o la coborâre şi pe care ne-am potolit-o la poale, unde un restaurant foarte drăguţ, dar cam aglomerat este o dovadă vie a ceea ce înseamnă marketing, cerere şi ofertă.

Din nefericire, timpul a trecut foarte rapid şi nu ne-a dat şansa de a mai opri la Curtea de Argeş. Promitem că data viitoare nu o vom rata!

Date tehnice:

Traseu: Bucureşti – Piteşti – Câmpulung Muscel – Rucăr – Bran – Codlea – Făgăraş – Sâmbăta de Sus – Cârţişoara – Curtea de Argeş – Piteşti – Bucureşti.

Lungime traseu: 516 kilometri

Starea drumului: foarte bună. Excepţie – mici porţiuni în culoarul Rucăr – Bran (se execută lucrări de asfaltare pe DN 73), între Codlea şi Râşnov – denivelări. Transfăgărăşanul este în lucru, având porţiuni asfaltate între Cârţişoara şi Bâlea Lac. Porţiuni mai dificile, dar nu imposibile până la Vidraru. Carosabil vălurit până la Curtea de Argeş.